Variaţia aspectului cerului în timpul unei zile şi a unui an pentru un anumit loc de pe Pământ

Datorită mişcării diurne a bolţii cereşti (cu o perioadă de 23h56m), aceeaşi constelaţie îşi schimbă poziţia faţă de orizont de la o oră la alta; întreaga boltă cerească are o mişcare aparentă de la răsărit la apus (rezultat al rotaţiei Terrei de la vest spre est) şi, astfel, toate constelaţiile sunt antrenate în această mişcare dând impresia că polii cereşti (la noi, polul nord ceresc) sunt imobili, iar acestea se mişcă în jurul lor.

Steaua Polară fiind la aproximativ 1grad de Polul Nord ceresc, pare fixă, indicând totodată direcţia nordului geografic.

Se obişnuieşte să se facă o clasificare a constelaţiilor în raport cu succesiunea anotimpurilor. Aceasta este, de fapt, clasificarea de care se ţine seama în mod curent în practica astronomică:

a) Constelaţii circumpolare (nordice şi sudice)

b) Constelaţii de primăvară

c) Constelaţii de vară

d) Constelaţii de toamnă

e) Constelaţii de iarnă

Constelatiile circumpolare sunt vizibile în tot cursul anului de la latitudini aproximativ egale sau mai mari de 45 de grade, cum este cazul României.

Ele sunt constelaţii grupate în jurul polilor cereşti. Desigur că de la noi sunt vizibile constelaţiile circumpolare nordice: nu vom putea observa însă niciodată din România constelaţiile circumpolare sudice, care se văd numai de la latitudini geografice sudice, care depăsesc aproximativ paralela -45 de grade.

1.   Ursa Mare (Carul Mare)

2.   Ursa Mică (Carul Mic)

3.   Cassiopeia (Casiopeia)

4.   Draco (Dragonul)

5.   Cepheus (Cefeu)

6.   Perseus (Perseu)

7.   Camelopardalis(Girafa)

8.   Lynx (Linxul)

9.   Lacerta (Şopârla)

În vreme ce constelaţiile circumpolare pot fi văzute, pe cer senin, în orice noapte din an, constelaţiile de sezon – de primăvară, de vară, de toamnă, de iarnă – se vor vedea cel mai bine în anotimpurile respective.

Pe hărţile cereşti generale, stelele principale dintr-o constelaţie sunt unite prin drepte. acest lucru este necesar pentru a memora cât mai

bine forma constelaţiei respective, pentru a putea fi uşor recunoscută pe bolta cerească.

De exemplu, constelaţia circumpolară Cassiopeia are stelele principale aşezate într-o configuraţie  simplă şi uşor de reţinut: un W când se vede spre orizont şi un M când se vede spre zenit.

Fiecare astronom sau astronom amator poate să-şi aibă propriul său sistem de recunoaştere a constelaţiilor. Există totuşi unele indicaţii generale, pe care trebuie să le cunoască -pentru ca să se “descurce” printre stele – mai ales astronomul amator începător.

Ursa Mare sau Carul Mare este cea mai cunoscută constelaţie. De aceea, cunoaşterea practică a constelaţiilor începe de obicei plecând de la constelaţia circumpolară Ursa Mare. Mulţi împart această constelaţie în două configuraţii principale:”Carul” propriu-zis, un romb ale cărui laturi unesc patru stele aproximativ la fel de luminoase (“roţile”carului) şi “oiştea”. În total, Ursa Mare conţine deci şapte stele principale.

Steaua Ursae Majoris este formată dintr-un cuplu vestit de două stele – Alcor şi Mizar – care, încă din Antichitate, era folosit pentru a încerca dacă cineva are vederea bună, Alcor şi Mizar constituie o stea dublă optic, bine vizibilă cu ochiul liber – pe un cer corespunzător – dacă persoana respectivă are o vedere bună. Se pare că tot la acest cuplu stelar s-a referit scriitorul Mihail Sebastian când a fixat pe boltă steaua Mona din cunoscuta-i piesă Steaua fără nume.

Într-o seară, pe bolta cerească, nu se vor vedea numai constelaţiile sezonului care a trecut şi ale aceluia care va veni. De exemplu, la miezul unei nopţi de primavară, în zona nordică se vor vedea constelaţiile circumpolare, înspre sud constelaţiile primăverii, spre est constelaţiile verii, iar spre vest o parte din constelaţiile iernii.

Trei dintre constelaţiile primăverii sunt bine vizibile prin configuraţia lor uşor de reţinut: Bootes (Boarul sau Văcarul), cu strălucitoarea stea Arcturus, Leo (Leul Mare) cu steaua Regulus,de primă mărime  şi constelaţia Virgo (Fecioara),cu albastra stea Spica.

Vara, pe bolta cerească, se recunoaşte repede un triunghi mare, aproximativ isoscel, format din trei stele strălucitoare, toate trei albe: Vega, Deneb şi Altair. Ele fac parte din trei constelaţii caracteristice verii, uşor de recunoscut cu ajutorul  hărţii: Lira, Lebăda (fiind în formă de cruce se mai numeşte “Crucea Nordului”) şi Vulturul. Frumoase constelaţii de vară mai sunt: Coroana Boreală, Hercule, Ophiucus, Scorpionul şi Săgetătorul.

Toamna este caracterizată prin prezenţa pe cer înspre zenit a constelaţiilor – Andromeda şi Pegas. Dintre constelaţiile de toamnă enumerăm Peştii, Berbecul, Balena şi Vărsătorul.

Cerul cu cele mai frumoase constelaţii este, fără îndoială, cerul de iarnă. Cea mai splendidă  constelaţie de pe cer  – este constelaţia “Orion”. Strălucitoarele stele Betelgeuse, Rigel, Bellatrix şi Kappa Orionis formează un patrulater caracteristic. La mijlocul acestuia se află celebrul “brâu al lui Orion”, format din trei stele strălucitoare, aliniate (“cei trei regi”), şi, foarte aproape de ele, pe un cer senin, neluminos, cu ochiul liber sau, mai ales, cu un binoclu, se recunoaşte imediat “marea nebuloasă din Orion”.

La picioarele Orionului, în imediata sa apropiere, străjuieşte constelaţia “Câinele Mare “, cu cea mai strălucitoare stea de pe cer – Sirius. Apoi “Câinele Mic” cu steaua Procyon, “Gemenii” cu stelele Castor şi Pollux, “Vizitiul” cu galbena stea Capella, “Taurul” cu cele două îngrămădiri deschise – Pleiadele (“Cloşca cu pui”, “Găinuşa”) şi Hyadele.